José Martí, Apostolul Cubei, vorbea
de “meseria “ de om, pentru care trebuie pregătit copilul. Cu siguranţă că bazele le punea mama - cu cât mai pregătită pentru asta, cu
atât mai bine pentru societate -. Şapte ani de-acasă! Ştim cu toţii ce-nseamnă această expresie din popor, referindu-se mai ales la
situaţia negativă. De ce oare? Pentru că lipsa lor, adică lipsa
educaţiei din acei ani şi de acolo, din cuibul de dragoste şi căldură, îl împiedică
pe om să fie
om de
omenie. Ce de expresii pline de
tâlc, de învăţătură! Iar noi fugim după teorii
moderne şi de prin alte părţi.
Femeia
trebuie să se emancipeze, cu siguranţă, dar nu “aruncând odată cu apa din copaie şi copilul”. Ea trebuie să se descătuşeze
de lanţurile care o împilează,
nu de legăturile ce dau viaţă, ei şi
celorlaltora. Emanciparea femeii înseamnă cultivarea ei şi uşurarea
de sarcini, ce trebuie şi pot fi preluate de societate. Să i se ia toată povara pe care de secole o poartă,
nu copilul de care atâta nevoie are ea, dar mai ales el, viitorul cetăţean al lumii. Şi, aparent
uşurând-o,
el să fie dus la creşă iar ea ….la muncă! E una din consecinţele
emancipării; poate dintre cele mai
dureroase. O prietenă din copilarie mi-a
povestit că prin anii ’77, când fiul ei avea aproape 2 ani, obligată, ca
asistent universitar, să meargă la cules de porumb cu studenţii – celebra muncă patriotică
- şi neavând pe nimeni apropiat să-i încredinţeze copilul, şi-a luat inima-n
dinţi să ceară unor doamne – una cu rol administrativ, alta secretar de partid – să-i
permită să rămână alături de copilul ei. Cu multă superioritate, i-au răspuns: “-Dă-ţi
copilul la creşă! Dă-ţi copilul la creşă! “ Aşa că, mama lui Ionuţ a trebuit să
plece; convorbirile la telefon cu copilaşul ei erau umplute cu lacrimi la cele
două capete ale firului.
Cuvintele au viaţa lor, îşi schimbă
sensul, într-o direcţie sau alta. Îmi vine acum în minte cuvântul “ţăran” care pentru mine a
avut întotdeauna o conotaţie nu numai pozitivă ci una cu totul specială,
rivalizând în modul cel mai efectiv cu acela de nobil. Acum vreo şapte ani,
înainte de intrarea noastră glorioasă în Uniunea Europeană, cineva scrisese în “Român în lume”( am aflat mai apoi că
era un tânăr, ceea ce era şi mai surprinzător şi deci îmbucurător) un minunat
articol intitulat Românii sunt un popor de ţărani. Mare mi-a fost
însă uimirea, şi supărarea,
când altcineva, tot tânăr, mi-a spus: “Auzi domnule, să ne facă ţărani!”. Pentru că, de când cu atâta civilizaţie orăşenescă, “ţăran”
a devenit un adjectiv cu sens peiorativ ( asta atât datorită ignoranţei orăşenilor cât şi
decăderii ţăranilor, veniţi la oraş şi preschimbaţi în proletari, adică în robi industriali). Cred
că ceva asemănător se întâmplă şi cu cuvântul “casnică” . Nu ştiu dacă a avut
vreodată un sens pe deplin pozitiv, căci femeia nu a fost niciodată preţuită la
justa valoare (poate doart de poeţi,
filozofi sau copii). Socialmente nu i s-a recunoscut de fapt însemnătatea. De
acolo şi necesitatea emancipării ei. De fapt necesitatea recunoaşterii valorii ei. Ceea ce este cu
totul altceva. Nu vreau să
bagatelizez cumva acest cuvânt, ba dimpotrivă, el fiind pentru
mine un adevărat titlu de onoare. Mă
gândesc însă că piaţa modernă pune tot
mai mult accent pe “produsele de casă” ; petrecem sau ne simţim, mâncăm, ”ca la
mama acasă”. E pură publicitate? Poate da, poate nu. În orice caz am putea profita ca să atragem puţin
atenţia asupra cât de mult înseamnă casa şi….derivatele ei! Din păcate femeia
casnică pare a fi încă un asemenea derivat! Sau nici măcar!
I.B.
