Femeia casnica

Doamna Ileana Bucurenciu este un om intelectual fiind profesoara de limba si literatura romana la Universitatea de aici din Alcala dar, si un om frumos cu care ma intalnesc in fiecare Duminica la Sfanta Biserica.Ieri mi-a trimis un material fiind ziua femeii , pe care vreau sa-l aduc aici deoarece sunt parte din framantarile dansei dar si framantarile femeilor sau mai bine zis mamelor ale acestei generatii care nu sunt altele decat noi.Materialul fiind  destul de lung  o sa-l impart in mai multe postari.

"Mama mea era casnică. Dar ce casnică!!! Dintre cele care fac din casă palat. Nu în sensul material al cuvântului ci în cel valoric. Casa casă şi masa masă, spune o vorbă românească  înţeleaptă, prin care se arată că lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie. Adică cum? Echilibrate, la locul lor, la timpul lor. Como Dios manda, ar spune spaniolul.

Cine mai poate spune astăzi  aşa ceva?  Acum, când femeia nu  mai este ţintuită la tigaie şi la ţânci, ci i s-a dat libertatea de a ieşi din ţarcul casei în arena cea mare a societăţii, ea este medic, inginer, profesor, judecător, strungar, lăcătuş, electrician etc, etc, etc, etc…. Tot ce vrea şi ce…nu vrea! E extraordinar să fii una din acestea – sau chiar mai multe!  E nemapomenit să te poţi simţi, în sfârşit,  egală cu… egalul tău, să-ţi poţi dezvolta întreaga  capacitate de care dispui, să-ţi  poţi înmulţi  talanţii pe  care ţi i-a dat Dumnezeu! Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi, în lumea noastră civilizată, de faptul că o femeie este nu doar la fel de capabilă ca un bărbat, ci - şi asta nu în nu puţine cazuri - chiar superioară lui.

Dar  s-a gândit oare cineva care e preţul acestei emancipări,  cu ce se plătesc  toate aceste…avantaje, aceste… câştiguri, aceste…victorii?  S-a gândit careva dintre noi  vreodată că în timp ce studiem, sau profesăm una din aceste meserii pentru care le-am studiat, pierdem

ceva ce mamele şi bunicile noastre, demodate, neemancipate,  aveau din plin?   Ceva esenţial, care le

făcea nu egale cu bărbatul ci chiar superioare, deşi ele nu- şi dădeau seama, sau dacă  îşi dădeau seama  nu aveau timp să o spună, sau pur şi simplu nu socoteau important să o spună! Aveau simţul menirii lor, fără să teoretizeze, fără ca cineva să  le fi convins de asta. Aşa pomeniseră de când lumea  şi aşa făceau şi ele, cât puteau de bine. Pe spinarea lor purtau întreaga povară a casei, cu treburile mici  şi chiar mari ale gospodăriei,  dar mai ales cu  creşterea pruncilor. Fără să  ştie,  ştiau  că  aveau o misiune de îndeplinit, aceea de a duce viaţa mai departe. Ştiau, fără să  ştie, că ele sunt  stâlpul.  Fără  ele  familia se năruia. (Nu degeaba cuvântul “femeie” provine din latinescul  “familia”).

Eu una nu m-am gândit. Am crezut pur şi simplu că totul merge de la sine, că  a întemeia o familie este doar  contextul  -  complex, ce-i drept -  pentru a mă putea realiza pe plan profesional. Şi m-am pomenit în faţa unei realităţi cu totul deosebite de ceea ce-mi închipuisem eu. Învăţată acasă ca lucrurile să se facă simplu, ca de la sine parcă, credeam că treburile casei – gospodăria şi copiii – nu au nevoie de un timp anume – şi încă mult! - şi nici de cunoştinţe, sau mai degrabă calităţi, speciale. Credeam că orice femeie e casnică prin naştere. A completa de exemplu într-un formular căsuţa referitoare la profesie cu “casnică” mi se părea a fi echivalent cu lipsa de profesie; probabil chiar asimilam cuvântul cu “obiecte casnice” sau “industrie casnică”, adică ceva ce s-ar putea defini mai degrabă prin  carenţă, prin lipsă de importanţă, ceva ce nu ar ajunge la o categorie semnificativă din punct de vedere social, şi nicidecum  ceva de o bogăţie extraordinară. Ce amarnic mă înşelam! Şi cât de scump aveam să plătesc această înşelare! Eu, dar mai ales ai mei, şi  în primul rând  copiii!"                                  

                                                    Va urma