Femeia casnica ll

Nu eram pregătită  pentru viaţa de familie, pe care o doream din tot sufletul,  dar  a cărei responsabilitate nu avea încă ecou real în  conştiinţa mea. Împărţită între casă şi serviciu, între vocaţia de mamă/soţie  şi cea de profesoară, am fost treptat supusă unei tensiuni pe care cu mare greutate, şi în foarte mult timp, am reuşit (oare chiar am reuşit?) s-o depăşesc. Mi-a fost cumplit  de  greu să înţeleg, şi mai ales s-accept,  că “cine aleargă după doi iepuri nu prinde niciunul”. Că nu se pot face două lucruri în acelaşi timp  (decât în cazuri cu totul excepţionale) şi că unul din ele trebuie  - sau va fi în orice caz -  sacrificat. Şi care va fi acesta? Desigur casa, căci acolo, în ea, lucrurile  nu se văd   - deocamdată! -  , acolo, în ea,  nu există  un şef care să te dea afară  - oare? - , acolo, în ea, eşti înţeleasă,  întrucât “ ai tăi te iubesc”. Toate astea sunt adevărate, până la un punct însă. Căci  realitatea “cu adevărat adevărată”, adică cea profundă, este alta. Locul unde eşti absolut necesară, unică, de neînlocuit e casa,  e familia ta. De acolo nu eşti dată niciodată  afară  - ba dimpotrivă chemată, căci e mare nevoie de tine, oricât de nepricepută ai fi -. Acolo eşti înţeleasă,  dar, mai ales,   acolo este cea mai mare nevoie ca tu  să-nţelegi, căci cine altcineva este balsamul ce-alină toate durerile? Acolo lucrurile vor ieşi la iveală,  mai devreme sau mai târziu, nu din altă pricină decât pentru că “nicio minciună nu ţine o veşnicie”.  Şi a-ţi abandona – chiar şi cu cele mai bune intenţii - menirea esenţială este echivalent cu o  minciună. Minciuna este contrariul adevărului iar pentru o mamă a privi în altă  parte decât înspre familia ei înseamnă  a  încălca adevărul, a trăda.

Îmi spunea mai de mult  fiica mea: “ În momentul în care eşti mamă toate celelalte trec pe un plan secundar”. Poate că  sună egoist o asemenea afirmaţie dar ea exprimă de fapt o realitate adâncă de care prea puţine dintre femeile integrate în angrenajul social ţin seama. “Mamă, iar pleci?”,  îşi amintea  deunăzi, cu durere, o   prietenă, de vorbele mult prea frecvente ale  fetiţei  ei. Nu pleca la plimbare, la distracţie sau la vreo întâlnire galantă, ci la lucru!  Că deh,….ne-am emancipat!

Am înţeles cu timpul  cât de departe eram de adevăratul sens al cuvântului CASNICĂ. Spaniolii spun “ama de casa”. Chiar numai faptul că este un substantiv cu valoare deplină (nu un subtantiv derivat dintr-un adjectiv)  dă  cuvântului altă greutate. Ca să nu mai vorbim de sensul  pe care îl are acest substantiv: AMA, adică stăpână. Stăpână a casei!  Spuneam la-nceput că mama transformase casa în palat. Asta face de fapt orice  casnică ce-şi merită numele, orice bună gospodină, cum se mai spune, din ce  în ce mai rar. (Păcat, căci  în  felul acesta mai puteam simţi ceva din vechea demnitate,  “gospod” însemnând în româna veche “domnesc”).  Nu e doar o supoziţie teoretică căci în acest moment îmi vine în minte cineva foarte drag: Mariţi. Venea la noi în fiecare an la Lăsata Secului ca să ne facă gogoşi. Cele mai bune din lume! Fusese bucătăreasă sau ajutor de bucătăreasă la Simion Mehedinţi şi era sfetnicul de nădejde al mamei. Avea o cămăruţă - în incinta abatorului, unde lucra soţul ei - care strălucea de curăţenie, deşi era acolo un du-te-vino continuu. Ea rămâne pentru mine modelul de gospodină. Târziu mi s-a spus  că era ţigancă.

Încet-încet cuvântul  “casnică” a dobândit în conştiin ţa mea valenţe pe care nici nu i le puteam bănui. Am înţeles cu timpul că baza societăţii este CASA, că nucleul ei este familia, că acolo se plămădesc nu  elementele unui conglomerat, care ar fi societatea, ci oamenii acestei lumi, persoane  unice,  inconfundabile.  (Spunea cândva Pablo Casals un lucru care m-a marcat : Educatorii - părinţii, profesorii -  trebuie să inculce copilului ideea unicităţii lui; în felul acesta nimeni nu mai poate ucide pe altul, căci ar insemna să ucidă ceva unic! Sau – continuând judecata :  nimeni nu ar mai putea invidia pe altul. Ştiindu-se unic, cu o valoare intrinsecă, la fel ca şi celălalt, dar neidentic cu el, nimeni nu ar mai trebui  să aibă vreun complex de inferioritate  şi nici să simtă cumva invidie, de vreme ce el are ceva ce nimeni altul nu are! ). Am  înţeles cât de nedreaptă este societatea noastră civilizată  atunci când “emancipează femeia”, ca să spun  aşa,   obligând-o oarecum la asta, scoţând-o aproape forţat din casă! Nu că aş fi  împotriva emancipării, Doamne fereşte! Sunt însă împotriva unei emancipări greşite, aparente, înşelătoare. Prin care, pe de o parte, femeia este de fapt  înrobită dublu: în casă şi în  afara  ei! Iar pe de alta, este  îndepărtată  de la menirea ei adevărată,  este deviată de la ceea ce o face unică: “meseria”  de mamă.


                                                                                   Va urma...