Un lung tren ne pare viata

In timp ce scriam postarea precedenta despre "mecanicul plictisit" al trenului mi-am adus aminte de o veche poezie a poetului crestin Traian Dorz si ea suna cam asa:

   Un lung tren ne pare viata,ne trezim in el mergand,
    fara sa ne dam noi seama unde ne-am suit si cand.
   Fericirile sunt halte,unde stam cate-un minut;
   Pana cand sa ne dam seama,suna, pleaca a trecut....

   Iar durerile sunt statii lungi,de nu se mai sfarsesc,
   si in ciuda noastra parca tot mai multe se ivesc.
   Arzatori de nerabdare inainte tot privim,
   sa ajungem mai degraba la vreo tinta ce-o dorim.

   Ne trec zilele si anii,clipe scumpe si dureri,
   noi traim hraniti de visuri si-nsetati dupa placeri.
   Multi copii voiosi se urca, cati in drum n-am intalnit!...
   Iar cate-un batran coboara trist, si frant, si istovit.

   Vine odata insa vremea sa ne coboram si noi;
   ce n-am da, atunci, o clipa sa ne-ntoarcem inapoi?
   Dar, pe cand, privind in urma,plangem timpul ce-a trecut,
   suna-n Gara Vesniciei;am trait si n-am stiut!...

                 Fiind luni inceputul unei noi saptamani,va doresc tuturor sa o incepeti cu Domnul!
                            Corina.