Locul acesta sfânt, în care ne rugăm, este străjuit de ceruri. Biserica Domnului, e aidoma unei corăbii cu pânze şi nu înaintează decât atunci, când în pânzele ei suflă Duh Sfânt. Pe catargul bisericii, ucenicii urmăreau printre lacrimi şi nori, cum Hristos păşea din nou, pe marea de văzduh, spre ţărmul celălalt. Petru stătea cu urechile ciulite şi aştepta chemarea de a păşi pe aer, aşa cum odinioară, a păşit pe apă … Din Muntele Măslinilor s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie, scrie Luca, dar şi cu o mare certitudine. Acolo credinţa se odihnea la umbrele măslinilor. Acolo, nu au mai crezut în viaţa veşnică, în Împărăţia Cerurilor ... acolo, cu lacrimile uscate pe obraji, trăiau certitudinea, şi suspinau deja, de dor, după Domnul lor. Au ştiut că, pământul acesta al uşilor închise, nu-i ţinta finală şi că aici nu-i acasă şi, mai ales, că aici, nu-i de aruncat ancora. Au ştiut că pământul acesta, pe care dorim cu tot dinadinsul să ne descurcăm, este un mal de cer, … un ţărm, de care, ceru-şi zgârie valurile … O insulă înconjurată de văzduh. O insulă cu canibali în costum şi parfumaţi, ce sorb cu nesaţ din cadavrul uns cu miere al păcatului. O insulă cu maimuţe emancipate şi dependente, de fabrici ce produc de toate, numai fericire nu … O insulă de roboţi, cu suflete, ce muncesc până cad în cap, şi abia aşteaptă weekend-ul, ca să-şi spele maşina, după care o parchează cuminţi şi cu grijă în garaj, aşteptând, în cele din urmă, în faţa televizoarelor, sperând să treacă şi povara timpului liber. O insulă de sclavi ai confortului, ce şi-au vândut sufletele pe un „blid de linte”, şi-o canapea moale, în care aşteaptă liniştiţi nebunia. O insulă de consumişti, ce n-au alt ţel în viaţă, decât să uzeze cauciucurile cărucioarelor în super-market-uri, şi să-şi ghiftuiască burţile cu hrană radiată şi plină de E-uri. „Cuget, deci exist!“ a fost înlocuit cu „Consum, deci exist.“ O insulă de cavouri suprapuse, în care vie, e doar pofta. O insulă în care, moartea e cărată în Merţan. O insulă în care bătătorite sunt doar cărările către bucătărie. O insulă în care, minciuna calcă pe urmele Adevărului, pentru a-I şterge urmele. Au auzit aripi de îngeri fâlfâind şi scaune scârţâind sub mese şi farfurii spălate-n nori ... au auzit, cum stelele se ţes făcându-se covoare, au auzit, cum serafimii îşi armonizau vocile într-o partitură angelică ... pentru că, vine Fiul! Nu s-a auzit nici un ticăit de ceas nenorocit acolo, nici un geamăt de bolnav în metastază, nici o lacrimă spartă de podele, nici pământ uscat acoperind sicrie, şi nici flexuri zgâriind timpane.
Au plecat spre Ierusalim, ferm hotărâţi să prindă Cerul! De atunci, nopţile le-au dormit încălţaţi şi iepureşte, pentru că, ei chiar credeau în iminenta întoarcere a Domnului. Şi-au dat şi dinţii, şi pielea şi tot, murind muceniceşte ... numai să rămână pe catargul bisericii lui Hristos.
Noi ... dăm mai nimic, din multul pe care l-am primit de la Dumnezeu şi păstrăm cu scumpătate orgoliul şi viciile. Dăm duminicile şi reţinem celelalte zile pentru mângâierea firii. Visăm la o casă, din care oricum vom pleca; … la un serviciu care, atunci când nu vom mai fi capabili să îl facem, vom fi aruncaţi ca măselele cariate; … visăm Europa, neştiind că în ochii europenilor, nu valorăm nici cât o ceapă degerată ... Când, de fapt, ar trebui să visăm să ajungem sfinţi... pentru că asta ne va ţine în echilibru, aici şi ne va duce, în bucurie, dincolo! …
Hristos revine! ... dar nu când îşi dau cu părerea, toţi nepricepuţii …
cu drag,
de la parintele....
